Icoana pe lemn constituie o formă de expresie artistică cu funcție liturgică și domestică, prezentă pe teritoriul actual al României de cel puțin 600 de ani. Piesele conservate în colecțiile Muzeului Național de Artă al României, ale Muzeului Maramureșean din Sighetu Marmației sau în diverse catedrale ortodoxe atestă o continuitate tehnică și iconografică remarcabilă.
Suportul de lemn și pregătirea sa
Alegerea lemnului reprezintă primul pas, cu implicații directe asupra longevității icoanei. Iconarii tradiționali preferau lemnul de tei, nuc, plop sau cireș — esențe cu fibră fină, stabilitate dimensională bună și contracție moderată la uscare. Scândura era uscată natural timp de cel puțin doi ani, uneori mai mult, pentru eliminarea tensiunilor interne care ar genera ulterior fisuri.
Scândura pregătită era adesea încuiată (consolidată) pe verso cu șipci sau nut de lemn perpendiculare pentru prevenirea deformării. Pe față, suprafața se șlefuia fin și se aplicau 2–4 straturi de pânză de in sau cânepă cu clei de oase — procedeu care previne crăparea grundului împreună cu lemnul în condiții de variații de umiditate.
Grundul (levkas)
Grundul reprezintă stratul intermediar care conferă albul luminos caracteristic icoanelor și asigură aderența culorii. Rețeta tradițională — levkas — combină ipsos sau cretă măcinată cu clei animal (de peșteor de piele de iepure). Raportul clei/ipsos și temperatura de aplicare influențează duritatea și textura finală.
Grundul se aplica în 8–15 straturi subțiri, fiecare uscat și șlefuit cu hârtie abrazivă sau cu os de os. Grosimea totală a grundului varieă între 1 și 3 mm. Un grund prea gros devine fragil; unul prea subțire nu permite gravarea sau aurul bat.
Tehnica picturii cu tempera
Tempera — pigmenți minerali sau vegetali amestecați cu emulsie de ou (gălbenuș diluat cu oțet sau vin) — a dominat pictura iconografică estică până în epoca modernă. Spre deosebire de ulei, tempera se usucă rapid (20–40 de minute), are o transparență controlabilă și rămâne stabilă chimic pe perioade foarte lungi.
Pigmenții tradiționali utilizați în iconografia românească includeau:
- Ocru galben și roșu — oxizi de fier naturali, pigmenți dintre cei mai stabili cunoscuți.
- Lazurit — albastru intens extras din piatra semiprecioasă lapis lazuli, utilizat pentru veșmintele Fecioarei.
- Cinabru — roșu viu din sulfură de mercur; mai puțin stabil la lumină decât ocrurile.
- Negru de fum — carbon fin din arderea rășinilor, pentru contururi și umbre.
- Alb de plumb — cerussit sau ceruza, pentru lumini și carnații deschise.
Aurul bătut și nimba
Aplicarea aurului pe suprafața icoanei se realiza prin tehnica aurului bătut (foiță de aur de 23–24 karate, groasă de 0,1–0,15 microni). Foița era lipită cu bol armenesc — un pigment roșiatic argilos — pe care iconarul aplica aur după umezire cu respirație sau apă. Odată aur lipit, suprafața era brunisată cu o piatră de agat pentru strălucire.
Nimba (aureola) reprezenta zona aurită cea mai vizibilă și era deseori gravată cu motive geometrice sau florale în grundul uscat înainte de aplicarea aurului.
Școli iconografice regionale
Romania a dezvoltat mai multe tradiții iconografice regionale cu caracteristici vizuale distincte:
- Școala munteană (Wallahiă) — influențată direct de tradița post-bizantină grecești și sârbești; compoziții hieratice, fond aurit, carnații în ocru cu lumini albe stilizate.
- Școala moldovenească — influențe din iconografia rusă și paleologă; compoziții mai animate, culori mai reci, albastru-verde specific.
- Icoanele pe sticlă din Ardeal — fenomen distinct apărut în secolul al XVIII-lea la Nicula, Gherla, Laz. Pictura se executa pe spatele sticlei, inversat, cu culori opace; producție mai democratică, accesibilă și caselor de rând.
- Maramureș — icoane pe lemn cu fond albastru sau verde în loc de aur, compoziții naïve cu personaje alungite, expresii directe și culori intense; o tradiție mai apropiată de arta populară decât de iconografia savantă.
Conservarea și restaurarea icoanelor
Icoanele din lemn sunt vulnerabile la umiditate, atacuri biologice (ciuperci, insecte xilofage) și variații termice. Procedurile de conservare moderne includ consolidarea lemnului cu rășini acrilice injectate, curățarea cu solvenți selectivi a depunerilor de ulei și ceară de sute de ani, și reintegrarea cromatică cu pigmenți reversibili în zonele lacunare.
Institutul Național al Patrimoniului coordonează formarea restauratorilor de pictură murală și pe suport mobil, iar câteva universități de arte din Cluj-Napoca, București și Iași oferă specializări în conservare-restaurare.